In inima mea nu era nimeni si sincer, nici nu imi doream sa mai fie vreodata cineva. Nu vroiam sa simt. Nu credeam ca o sa pot simti vreodata valtoarea de scantei pe care oamenii o numesc dragoste. Eram goala pe dinauntru.
Intunericul a trezit lumina din mine, iar mainile tale calde cuprinzandu-mi obrajii au intretinuto. Nu mi-o doream acolo. Vroiam sa dispara si credeam cu disperare ca e doar o iluzie. Speram ca sufletul meu sa ramana gol, nestiind ce nevoie disperata aveam de acea lumina.
Te-am indepartat de mine, speriata, poate de propria-mi iluzie. Scanteia din ochii tai m-a facut totusi sa ma razgandesc intr-un mod pe care eu il consideram ilogic. Ratiunea cauta, agatandu-se disperata de raspunsuri probabil false, dar plauzibile pentru un suflet golit de afectiune.
Mi-am impus cu incapatanare sa cred in raspunsul dat de gandirea mea eronata: imi era mila. Ma inselam amarnic, totusi am descoperit asta intr-un moment inoportun sentimentului meu. Luminita abia zarita prin abisul de intuneric al sufletului meu, a devenit o flacara ce ardea mocnit cu un gust amar lasat in mintea mea tematoare.
Tu nu ai plecat, lasandu-te prada flacarii ascunse in mine. O doreai, dar iti era teama ca nu era reala si ca in final se va stinge. Totusi, cu fiecare mangaiere, cu fiecare sarut depus pe buzele mele, o incurajai sa creasca, sa isi raspandeasca lumina si sa infranga bezna ce ma tinea prizoniera in propriul suflet. Caldura trupului tau ma invaluia dandu-mi senzatia de siguranta si afectiunea dupa care tanjeam aproape inconstient.
Scantei au inceput sa se aprinda, iar focul ce ardea mocnit s-a transformat intr-o flacara imensa ce astepta sa infranga intunericul cu o explozie de lumina si culoare.
Eu asteptam explozia, dar tu, cuprins de incertitudini, ai suflat.
Inima mi-a inghetat, sfaramata in mii de bucatele, sufletul mi-a fost smuls cu brutalitate in timp ce simteam cum cad si ma afund in valurile negre.
Dar flacara nu s-a stins.
